Seria Scurtelor scrieri urbane cu intenții terapeutice pe alocuri
Două fotolii, în care stau așezate, față în față, două… umbre.
Umbra 1:
– Ce mai faci?
Umbra 2:
– Întrebi că-ți pasă?
Umbra 1:
– Chiar și dacă nu mi-ar păsa… nu ție ar trebui să-și pese?
Umbra 2:
– De cine? De mine să-mi pese?
Umbra 1:
– Da, de tine în primul rând.
Umbra 2:
– Dacă lor nu le pasă, mie de ce mi-ar păsa?
Umbra 1:
– Îmi pare rău că simți așa. Poate le pasă, dar nu știu să-ți arate.
Umbra 2:
– … Da, e posibil. Dar nu cred.
Umbra 1:
– Ție îți pasă?
Umbra 2:
– Nu, nu de mine. Adică, știi, până la urmă ce sunt eu fără ei?
Umbra 1:
– … Ce ești?
Umbra 2:
– Nu știu. Fără ei, cred că nu sunt mare lucru.
Umbra 1:
– De ce spui asta?
Umbra 2:
– Pentru că… pentru că… lasă că nu contează.
Umbra 1:
– Ce îți dorești cel mai mult în viața?
Umbra 2:
– Libertatea, poate…
Umbra 1:
– Nu ești liberă?
Umbra 2:
– Nu. Niciodată. Ba da… atunci când citesc. Sau scriu.
Umbra 1:
– Deci… ești puțin liberă?
Umbra 2:
– Puțin… E complicat. Știi… pare că sunt liberă, dar sunt atâtea lucruri care m-au… închis.
Umbra 1:
– Unde?
Umbra 2:
– Aici (și își dusese mâna la inimă).
Umbra 1:
– Dar ai vrea să… nu mai fii închisă? Ai vrea să… ieși?
Umbra 2:
– Nu cred că mai știu cum. Mi-e frică. Și dacă ies, vor crede că nu îmi mai pasă de ei.
Umbra 1:
– E important ce cred ei?
Umbra 2:
– Da. Fără ei sunt… nimic.
Umbra 1:
– Dar așa, închisă… ești?
Umbra 2:
-… (tăcere).
Umbra 1:
– Ești?
Umbra 2:
– Nu.
Umbra 1:
– Vrei să te ajut să ieși?
Umbra 2:
– Mi-e frică. De ce vrei să mă ajuți?
Umbra 1:
– Pentru că ești valoroasă. Vei înțelege în cele din urmă că… ești. Chiar ești.
Umbra 2:
– Ce friiică îmi e…
Umbra 1:
– E normal. Dar cred că merită.
Umbra 2:
– De ce crezi asta?
Umbra 1:
– Pentru că tu ești cea mai importantă persoană din viața ta. Nu uita. Ești valoroasă.
Și… a înțeles și nu a mai uitat.
Și citește și scrie.
E liberă.
End of story.
Begining of life.
