Gândurile acestea pe care mă gândeam ca la un moment dat să le pun în scris – în ideea că pot folosi și altora în fața propriilor pierderi, așa cum și mie mi-au folosit cele împărtășite de alții – începeau diferit în fiecare zi în care mă amăgeam că ziua aceea este ziua în care pot începe să le scriu.
Așa că azi, la aproape 5 luni de la moartea tatei, când simt că pot să încep să le exprim și în această formă, încep pur și simplu așa:
Anul acesta mi-am pierdut cel mai bun prieten: pe tata.
Ca să pot scrie această propoziție, am parcurs în mod necesar un drum interior.
Povestea fiecăruia dintre noi are două zone: una exterioară, publică să zicem, în care se manifestă o parte din cine și ce suntem. Și o zonă interioară, profundă, care ține de esența fiecăruia dintre noi și pe care suntem datori să o întreținem, să o cunoaștem și mai ales să nu o pierdem. Când cele 2 zone încep să devină antagonice, cred că nu există cale de mijloc: una sau alta devine dominantă, câteodată scriindu-ne povestea până la capăt, altădată doar pentru câteva episoade, timp suficient ca să înțelegem că ceva nu este în regulă, oferindu-ne șansa schimbării și salvării propriei povești.
Și eu și tata am primit șansa schimbării. Travaliul a exista și în povestea lui și este și în a mea.
Și mai mult, am primit șansa de a înțelege că timpul este limitat și că sunt lucruri de spus pentru că atunci când timpul s-a scurs pentru oricare dintre noi, regretele să fie cât mai puține.
Așa că atunci când el a plecat, mi-a rămas mie să parcurg un alt drum – deloc ușor – de a înțelege ce este de înțeles și de a onora prietenia noastră pe care am făcut-o posibilă amândoi. Sunt încă pe drum. Dar chiar și așa faptul că scriu aceasta, este o dovadă că drumul spre un fel de pace interioară există și cred că îl parcurg.
Moartea și doliul sunt părți din viață, iar durerea pierderii este dovada faptului că iubirea există și după ce persoana dragă a plecat.
Nici această frază nu s-ar fi așezat în scris fără un alt drum interior, fără un alt travaliu.
Fiecare moarte pe care am trăit-o a fost dovada unei vieți, fiecare doliu pe care l-am parcurs a fost dovada iubirii și dovada pierderii unei părți din mine: o dată mă pierdusem ca nepoată, altă dată ca fiică… Înțelesesem într-o măsură, însă nu suficient.
Nu a fost mai ușor sau mai simplu nici de această dată la pierderea tatei. Și nici nu am putut evita golul care s-a căscat în interiorul meu într-o dimineață de Joi. Extrem de dureros la început, până la nivel fizic.
Dar a iubi implică a fi vulnerabilă, iar a fi responsabilă însemnă a înfrunta pierderea tatei și pierderea ultimei părți din mine ca fiică. Pentru că până la urmă și acest moment se circumscrie vieții și ciclurilor ei, pe care el, când încă mai putea să spună, o rezuma pe scurt așa: ”Toate trec”.
A fost necesar și este încă necesar un alt timp, un timp al acestei pierderi, al acestui ciclu de viață, ca să înțeleg că lipsa tatei nu înseamnă că iubirea nu mai există. Moartea cel puțin pentru mine nu suprimă iubirea.
Pierderea ultimei părți din mine ca fiică vine totuși și cu ceva pozitiv, ceva pe care îl pot intui și care se circumscrie idei spiritului uman indestructibil și a resurselor mele ca om în fața unor evenimente dureroase care sunt mai mari decât am crezut.
Ce mai poți face, când nu mai poți face nimic?
A fost întrebarea pe care mi-am pus-o singură încă înainte cu câteva săptămâni de moartea tatei, într-un context legat de starea lui de sănătate care era tot mai șubredă.
Moartea tatei face parte din categoria evenimentelor de viață care nu au fost în controlul meu.
Dar am aflat că și atunci când nu mai pot face nimic, totuși mai pot face ceva ce ține de mine. Iar aceasta vine din zona mea interioară profundă, în care am descoperit că întotdeauna există o speranță.
Dacă moartea tatei nu a fost în controlul meu, atitudinea în fața morții și adaptarea la stresul produs de această pierdere semnificativă (doliu) erau și sunt în controlul meu, erau și sunt responsabilitatea mea.
Ce am făcut ca să fiu mai bine?
Poate cei care trec prin evenimente similare, vor găsi lista de mai jos folositoare.
Am plâns și mi-am dat timp. Este cel mai important. Am acceptat că tristețea are nevoie să fie exprimată și am exprimat-o. Și o voi mai face când voi simți nevoia.
Dincolo de practicarea unor ritualuri religioase care însoțesc un asemenea moment, am vorbit cu cei din familie. Fiecare trece în felul lui propriu prin această perioadă, însă ceea ce ne-a ajutat a fost că am încercat să ne susținem unii pe alții. Și să ne dăm și spațiu.
Am vorbit cu acele persoane pe care le-am simțit apropiate, însă nu chiar din primele zile ale doliului. Am evitat discuții cu persoane prea puțin apropiate sau lipsite de tact, ca să nu spun toxice.
Mi-am făcut un program de mișcare, care a inclus plimbarea, mersul pe jos. În fiecare zi, cu mici excepții. La început pe distanțe mai scurte, în zone apropiate; iar când m-am simțit mai bine, am făcut plimbări mai lungi, în zone cu natură. Apropierea de natură a fost unul dintre lucrurile cele mai benefice pe care le-am făcut în toată această perioadă.
Am încercat să am în fiecare zi o parte în care tristețea să nu mă copleșească.
Am făcut schimbări în aria profesională în acord cu valorile mele, pentru ca activitatea să facă sens pentru mine și să fie o zonă din care să mă încarc și nu invers. Practic, am început un nou proiect profesional.
Am făcut lucruri mici care îmi fac plăcere: am băut cafea, am vizionat filme, am urmărit social media (câteodată prea mult) alegând ca ceea ce urmăresc și citesc să fie din zona mea de interes, din zona lucrurilor care mă pasionează (coaching, psihologie, dezvoltare personală, literatură etc.), de la un moment dat am făcut și coaching în calitate de cochee etc. Cu alte cuvinte, am încercat să respect ”prescripția medicală” a autoarelor din cartea ”Cum să treci peste doliu” (din care veți regăsi câteva citate la finalul acestui material): ”este indispensabil să ne oferim un minim de patru plăceri pe zi” pentru ”a lupta împotriva deprimării”.
De câteva săptămâni, am început să particip la întâlnirile unui grup de lectură care se desfășoară în jurul unei cărți pe care o apreciez foarte mult și despre care mi-ar face plăcere să scriu câteva gânduri într-o zi.
Deși citisem și anterior materiale privind moartea, am (re)citit diverse materiale și cărți. La final acestor rânduri, las în extras câteva paragrafe din 2 cărți pe care eu le-am apreciat.
Cred că pe orice drum am fi, este important să nu încetăm să căutăm, să ne întrebăm, să citim, să ne educăm… Moartea este un subiect pe care îl ocolim pentru că nu prea știm cum să-l abordăm. Cu cât îl evităm mai mult, cu atât este mai necesar să învățăm să-l integrăm și abordăm.
Anul 2020, pandemia până la urmă ne pune și mai mult în fața acestui subiect: a morții celor dragi și a propriei morți.
Închei cu una dintre întrebările care mi-au fost adresate la un moment dat într-unul dintre tipurile de suport pe care le-am urmat:
Dacă mâine ai muri, ai fi mulțumită de viața ta?!
Este o întrebare grea, ca orice întrebare-cheie, de aceea și cred că merită reflectat pe marginea ei.
Dacă vreți să știți răspunsul meu, acesta este: Cu toate dificultățile acestui an și a acestui eveniment dureros, cu siguranță sunt mult mai mulțumită de viața mea decât eram la momentul la care întrebarea mi-a fost adresată. Iar mâine sper că voi fi chiar mai mult decât azi… și tot așa.
Și în încheiere, citatele promise:
”Pentru a ne exprima pe deplin toate emoțiile adevărate sau întemeiate avem nevoie de cineva. Avem nevoie să fim auziți, ascultați, acompaniați cu empatie de o persoană sau de un grup înglobant”. (…).
”Chiar dacă societatea ne presează să punem capăt rapid suferinței, fiecare dintre noi își trăiește doliul, viața și sentimentele în felul lui și într-un ritm propriu. Doliul necesită un travaliu personal și dureros, anevoios și îndelung, la finalul căruia putem însă să trăim, și nu doar să supraviețuim cu inacceptabilul neacceptat. Pentru majoritatea persoanelor, timpul de maturizare este de unu până la trei ani. E un timp minim. Dar unele persoane sunt atât de afectate încât aleg să se îndrepte către moarte decât să accepte acest proces și să învețe să trăiască altfel, împăcându-se cu lipsa suferită. (…).”
”Nu există o vârstă anume pentru a încheia procesul doliului. Decât niciodată, mai bine ne înfruntăm suferința fie și mai târziu, la douăzeci sau la treizeci de ani după eveniment. (…)”
”(…) cu cât practicăm mai mult surmontarea pierderilor și a doliului în cadrul acestui travaliu, cu atât mai bine le vom putea gestiona și cu atât mai repede ne vom ”elibera” de ele.
Trebuie să începem prin a ne accepta așa cum suntem (și nu așa cum am vrea să fim) pentru a-i putea accepta pe ceilalți așa cum sunt ei (și nu așa cum am vrea noi să fie). Și, pentru a ne accepta și a accepta, de asemenea, durerile și nedreptățile trecute, trebuie să încheiem doliul suferințelor și tuturor pierderilor noastre, să nu mai reflectăm îndelung la nedreptățile vieții, la soartă, la ”dușmanii răi” sau la oricare alt persecutor.”
(Citate extrase din ”Cum să treci peste doliu”, autoare: Anne Ancelin Schutzenberger, Evelyne Bissone Jeufroy, Dd. Philobia, București 2019. Nota: titlul cărții în limba franceză este ”Sourtir du deuil”, ceea ce cred că se traduce prin ”ieșire din doliu”, incluzând astfel ideea de a trece prin el, ceea ce este în acord cu ideile expuse de către cele 2 autoare în carte. Titlul tradus în limba română este cel puțin inexact, indicând ”o trecere peste doliu”).
”Fiecare dintre noi are nevoie de a evita acest aspect (n.n. al conceperii propriei morți), dar fiecare dintre noi trebuie să se confrunte cu el mai devreme sau mai târziu. Dacă toți am începe să ne gândim la posibilitatea propriei morți, am schimba multe lucruri, cel mai important dintre acestea fiind starea de bine a pacienților noștri, a familiilor noastre și, până la urmă, poate a națiunii noastre (..).”
”Cel mai semnificativ ajutor pe care i-l putem da oricărei rude, copil sau adult, este să avem disponibilitatea să ne împărtășească sentimentele înainte de evenimentul morții și să-i permitem să-și elaboreze sentimentele, indiferent dacă sunt raționale sau iraționale. Dacă le tolerăm furia, fie ea îndreptată către noi, către decedat sau către Dumnezeu, îi ajutăm să facă un mare pas către acceptarea fără vinovăție. Dacă îi blamăm că au îndrăznit să ventileze gânduri atât de puțin tolerate social, devenim responsabili pentru prelungirea suferinței, rușinii și vinovăției lor, care adesea duc la o sănătate fizică și emoțională precară.”
(Citate extrase din ”Despre moarte și a muri – Învățături despre Marea Trecere de la pacienți pentru cei dragi, medici, asistenți și preoți”, autoare: Dr. Elisabeth Kubler-Ross, Ed. For you, București 2018)
Până data viitoare, îndemnul meu rămâne același: Stay curiouS!
Concept și foto © A. Cosma
