O perspectivă personală și nu numai
Timp de citire: 4 minute
Revin pe blog, cu un articol care este în acord cu perioada pe care o traversez și cu drumul pe care mi l-am ales. Profesia pe care o am acum este doar o parte din cine sunt. A fi om, o include, însă rămâne prima obligație.
Așadar, să pornim la drum.
Februarie – mai sunt lunile în care, dacă aș fi pe punctul de a uita, natura îmi aduce aminte că este vremea în care ei au plecat.
Februarie este luna în care, în urmă cu 19 ani, mama intra în comă, în urma unui AVC. Se stingea după trei luni, în luna lui mai, când natura înflorea.
Deși am avut experiența pierderii mamei, doliul după ea aproape că nu a existat. Atunci, la 26 de ani, nu am înțeles ce înseamnă acesta în profunzime, ce implică, ce poți face pentru a-l trăi într-un mod care să te scoată cât de cât viu din etapele lui.
Apoi, în urmă cu 3 ani, în pandemie, tata, care a fost extrem de bolnav mulți ani, a refuzat să mai trăiască. A refuzat o lume în care nu ne-am mai putut vedea, o lume în care timpul s-a oprit. Și a ales să se stingă cu fiecare zi ce trecea. Și s-au scurs zilele lui martie, aprilie și în mai timpul s-a oprit pentru el. Sau, așa cum spunea cineva chiar azi, în social media: ”Tata a oprit Pământul să coboare.”
Da, tata a ales. Iar asta rămâne ultima lui lecție către mine, omul de 42 de ani, de atunci: indiferent de situația în care ești, ai cel puțin o alegere. Îi mulțumesc pentru ea și încerc să nu uit că short-cut-urile nu prea există, exceptând poate programele calculatorului. Și că, oricât de dificil sau de imposibil pare, putem alege și găsi căi și când viața pare că nu ni le mai oferă.
Cum este acest doliu?
Dureros.
Intensitatea durerii în doliul după tata a fost mare, pentru o vreme.
De fapt, a fost chiar o mare interioară, cu furtuni și valuri imense câteodată.
Dar, în valurile durerii m-au însoțit și gânduri blânde, de tipul: ”toate trec”, ”este normal să simți durere”, ”chiar dacă este groaznic ce simt acum, emoțiile se liniștesc dacă le observi”, ”pot vorbi cu … pentru că mă ajută” etc.
Ce am simțit cel mai acut în perioada lunilor februarie-mai din ultimii 3 ani, a fost contradicția dintre renașterea naturii care se întâmplă (soarele începe să fie tot mai prezent, lumina se schimbă, apar ghioceii, pomii înfloresc) și interiorul meu, în care, de cele mai multe ori, peisajul era pustiu, blocat. Cel puțin.
Am scris, pe blog, în octombrie 2020, Despre viață. Erau atunci 5 luni de la pierderea tatei și eu încercam să înaintez. Citind acum articolul, mi-am adus aminte de acea perioadă. Știu că am făcut eforturi conștiente de a cuprinde viața până prin decembrie 2020, cât am simțit că ceva nu merge.
Tristețea profundă sau durerea are rolul ei și am crezut că am depășit ceva ce nu a fost în controlul meu în totalitate. Speram că valurile ei se vor opri sau că mă vor ocoli. Și durerea m-a auzit. A ascultat. Și a întârziat o vreme, pentru că a înțeles că nu mă puteam descurca cu ea atunci cel mai bine.
Dar, nu m-a uitat. Și a revenit, iar și iar ca să o văd. De fapt, să mă văd așa cum eram după un astfel de moment: profund și forțat schimbată, confuză, furioasă, îndurerată.
Și când durerea revine, putem alege: fie să o îmbrățișăm, fie să o respingem activ sau pasiv. În acest ultim caz, nu va pleca, ci va lua forme diverse, încercând să ne atragă atenția să o exprimăm, pentru că altfel ne separăm chiar de o parte din noi. (Ce forme poate lua?! Furie, aruncarea în alcool sau jocuri de noroc sau adulter. Sau masca unor forme acceptate social: mâncatul excesiv, aruncarea în muncă sau aruncarea prea rapidă, forțată în viață, în a o continua.)
Și, toată durerea asta se întâmpla înăuntrul meu, în timp ce viața mea exterioară îmi cerea prezență… atenție la task-uri, energie, implicare în proiecte… marketing de calitate, servicii de valoare… facturi plătite. Adică, viață trăită!
Nu este ușor să scriu nici acum, însă o fac pentru că sunt câteva aspecte pe care vreau să le las aici scrise. Poate cineva va fi interesat, poate ce scriu face sens. Poate ajută. Poate, undeva în univers, stă scris să scriu asta. Alege acel ”poate” care rezonează cu tine și credințele sau convingerile tale despre lume, profesie și sensul vieții tale.
Lunile care au urmat acelui decembrie 2020 – în care ceva pur și simplu nu a mai mers în ciuda dorinței mele de a înainta în viață – au venit cu valuri de durere. 2021 a venit și a marcat 1 an de când tata nu mai era. Și a fost dureros, cu atât mai mult cu cât prezența la notar pentru succesiune a oficializat încă o dată în circuitul civil că ei nu mai sunt, ci doar noi, cei care le succedăm. Pentru o vreme.
Dar, tot 2021 a fost anul în care am înțeles că a scrie este vindecător, este creator. Așa s-a născut Efectul lotus: din emoții dureroase. Proiectul l-am continuat în 2022 (încă este nepublicat) și îl reiau în 2023, pentru a încheia un cerc deschis care cere să fie închis.
În tot acest proces de doliu, în care valurile au fost mari și m-au aruncat departe, cred că cel mai înțelept și profund lucru pe care l-am făcut a fost să pun în scris ce simt. În versuri.
Nu, nu a fost ușor să fac aceasta, deși cineva mi-a spus că pare că am scris cu lejeritate. A fost multă durere și demersul asta mi-a cerut să fiu sinceră cu mine și să accept că fac parte dintr-un lung șir de oameni sensibili, care au încercat să fie ”tari” până aproape de a punctul în care urmau să se rupă de natura lor interioară, de chiar acele calități care sunt de fapt indisolubil legate de ”a fi om”. Și am acceptat că sunt un om sensibil. Punct. Și, acceptând sensibilitatea ca parte a identității mele, i-am putut simți și înțelege puterea.
Nota bene: sunt unii – și nu puțini – care resping sensibilitatea altui om. Observațiile mele și experiența mea îmi spun că o fac pentru că nu știu cum să-și îmbrățișeze propria sensibilitate. Și este perfect ok. Și tu, cel sensibil, este bine să înțelegi că reacția lor are legătură cu ei, nu cu tine.
Ce vreau să-ți spun – dacă ai ajuns să citești până aici – este că fie că vrei, fie că nu… a suferi pierderea cuiva drag îți va transforma viața în toate ariile ei. Procesul nu este deloc liniar.
Doliul își lasă amprenta asupra vieții în ansamblul său, de la zona personală până la cea profesională. Un astfel de moment ne transformă, fie că acceptăm, fie că nu.
În situația celor care au profesii, cariere cu zone de presiune, cu stres profesional, o astfel de pierdere poate fi și mai dificil de gestionat, pentru că perdeaua se cere a fi trasă pe zona personală, privată.
În timpul doliului, eu am pășit înspre o altă zonă profesională, ceea ce a fost în parte bine, pentru că mi-a oferit sens, însă a fost și greu, pentru că a implicat încă o schimbare. Și astfel, schimbarea a fost dublă la nivelul identității mele. Deci, de cel puțin două ori mai grea.
Zona profesională, cu părțile ei publice de multe ori, acceptă durerea pentru un număr de zile, bine socotit de legiuitor. Durerea este tabu de foarte multe ori în profesie sau la locul de muncă.
Și chiar și atunci când ai o carieră într-un domeniu cu un nivel mai redus de stres, pierderea cuiva drag va fi urmată de o perioadă în care durerea va fi prezentă și vie, indiferent dacă ai sau nu de terminat un task sau 10 task-uri.
Durerea este de fapt un egalizator: nu ține cont de poziția pe care o ocupi la job sau în profesie.
Ce spune legislația muncii cu privire la timpul alocat pentru momentul pierderii cuiva?
Codul muncii prevede că salariații au dreptul la zile libere plătite pentru evenimente familiale importante, precum nunțile și înmormântările. În cazul salariaților plătiți din fonduri publice, în situația decesului soțului sau al unei rude de până la gradul II a salariatului se acordă 3 zile libere plătite.
3 zile…
3 zile sunt suficiente pentru a organiza înmormântarea, însă nu sunt suficiente pentru a procesa efectiv pierderea suferită.
Reglementarea este nu numai abruptă, ci ruptă de realitatea celui care trece printr-un astfel de eveniment. Moartea, doliu, pierderea sunt subiecte profunde, delicate chiar și pentru specialiștii în terapia durerii sau coachii care lucrează cu persoane care au pierdut pe cineva drag și vor să fie susținute pentru a parcurge mai ușor etapele doliului (numiți și ”grief coach”).
Schimbând perspectiva și trecând de partea celor care sunt martori la pierderea pe care cineva o trăiește…
Personal, am constatat că nu prea știm ce să spunem și cum să reacționăm în fața unui om îndurerat. Adeseori, strategia pe care o adoptăm este evitarea subiectului morții și chiar evitarea persoanei în doliu.
Însă, evitarea întărește exact acel mod de a ne comporta care nu tolerează disconfortul. Și, pe termen lung, această strategie nu ne ajută. Pentru că toți trecem prin pierderi.
Articolul Ce facem cu durerea și suferința unei persoane poate fi un bun punct de plecare în a afla câte ceva din cum putem să fim alături de cineva care trece printr-o pierdere.
Putem face ceva pentru a (ne) ușura suferința pierderii cuiva drag?!
Coach-ul nu întârzie să apară și să-mi ceară să acționez. Să mă întreb și să caut soluții.
Astfel, cred că perspectivele sunt 2:
- Din perspectiva celui care a suferit pierderea, cât și a celor apropiați lui;
- Din perspectiva celui/celor care sunt în jurul celui care a suferit pierderea, prezenți în viața profesională a acestuia.
Din prima perspectiva celui care a suferit pierderea, cât și a celor apropiați lui, cred că este bine să conștientizăm că oricât de pregătiți credem noi că suntem pentru un astfel de moment, momentul nu va fi deloc ușor.
Pierderea cuiva drag intră în categoria evenimentelor care lasă/pot lăsa amprente asupra vieții și sănătății noastre. Atunci când vorbim de stres, decesul cuiva drag este și prima cauză a acestuia din lista cauzelor externe, din aria vieții personale, așa cum am indicat și aici. Însă, consecințele lui se răsfrâng și în zona profesională, așa cum articolele și studiile indicate mai jos o arată.
Și oricâte pierderi am experimentat, vom simți, vom trăi diferit fiecare nouă pierdere.
O strategie din perspectiva individului care (va) trece printr-o astfel de experiență poate fi educația și sistemul de suport din jurul lui.
Avem nevoie să citim despre schimbare și doliu, cu etapele lui, pentru a ști când să cerem ajutor. Tocmai pentru că suntem cu toții expuși unei situații de viață de care și din care nu putem scăpa este nevoie să o normalizăm prin educație. A muri este omenesc, a suferi este omenesc.
Sunt perioade în viață când avem nevoie de suport. Decesul, divorțul, pierderea unui loc de muncă, a unui animal de companie, a unui spațiu care a reprezentat casa noastră dragă vreme de mulți ani… reprezintă schimbări majore în viața noastră. Și pentru a trece prin aceste perioade, putem avea nevoie de suport.
Cred că a subestima importanța suportului exterior nouă înseamnă a subestima natura primordială a coreglării emoționale în prezența celuilalt. Ideea nu îmi aparține, am citit-o și o redau aici pentru că am rezonat cu ea și pentru că este adevărată. Am învățat să simțim și să vedem lumea prin și alături de părinții noștri. Ei ne-au arătat mai mult sau mai puțin ce putem să facem cu emoțiile noastre, cum să reacționăm sau acționăm. Iar lucrul cu emoțiile continuă pe parcursul întregii noastre vieți și după ce suntem majori.
Când pierdem pe cineva drag, travaliul emoțional nu este ușor de dus singur.
Este bine să citim, să învățăm, să ne educăm, însă avem nevoie și de oameni, de o întreagă rețea socială.
Ființa noastră are nevoie de prezența celorlalți. Pur și simplu acesta este design-ul pe care Creatorul l-a prevăzut pentru noi, oamenii. Și este bine să nu uităm în acele momente că nu suntem singuri și că putem cere ajutor de la semenii noștri. Că nu este rușinos să o facem, ci este sănătos.
Din cea de a doua perspectivă, profesională, lucrurile pot fi complicate, pentru că în spațiul profesional, moartea nu este un subiect. La fel cum nici boala nu este un subiect.
Pandemia poate a schimbat mentalitățile, însă nu peste tot. Tendința este să uităm destul de repede și, de aceea, să repetă.
Doliul este un subiect și pentru mediul profesional
De ce?! Pentru că fiecare trecem sau vom trece prin pierderi, mai repede sau mai târziu. Și un mediu care respinge ideea de moarte, tristețe, durere va fi un mediu ostil pentru cel care a pierdut pe cineva apropiat.
”Doliu lipsit de drepturi” sau ”durere lipsită de drepturi” (“disenfranchised grief”) este „o pierdere care nu este sau nu poate fi recunoscută în mod deschis, plânsă public sau susținută social”, conform articolului ”When a Colleague Is Grieving – How to provide the right kind of support”, publicat în Harvard Business Review. Merită parcurs, fie că sunteți într-o poziție de conducere într-o companie sau organizație de orice tip, fie că nu.
Studiile arată că stigmatul asociat cu suferința este principalul vinovat și este cel mai important pentru cei cu funcții de conducere, în organizații prestigioase și locuri de muncă extrem de competitive.
Stigmatul asociat cu moartea nu ține cont de poziția socială sau profesională, afectându-i pe toți, indiferent de poziție.
Vă întrebați ce se întâmplă când aceasta intervine?
Ne spune studiul ”When the Show Must Go on: Disenfranchised Grief in Organizations” la care articolul face trimitere.
În studiu s-a examinat relația dintre „munca de durere” (”grief work”) și „viața de muncă” (”work life”). Astfel, atunci când, după o pierdere personală majoră, reintrăm în zona profesională, a muncii, apare un proces complex de a încerca să îmbinăm două tipuri de roluri:
- rolul nostru de îndoliați, îndurerați și
- rolul profesional.
Adesea, cele două sunt incompatibile, iar durerea devine lipsită de drepturi, cu consecințe importante pentru organizație (companie/ instituție / corp profesional) și pentru individ ca ființă spirituală, fizică și socială. Pentru că atunci când durerea este lipsită de drepturi, retragerea naturală care însoțește doliul este mai intensă și de durată. Iar aceasta erodează performanța pe termen scurt și diminuează angajamentul și loialitatea față de organizație (companie/ instituție / corp profesional) pe termen lung.
Un studiu recent, din 2022, How We Disenfranchise Grief for Self and Other: An Empirical Study, pornind de la trei scenarii ipotetice de pierdere, nerecunoscute (pierderea animalelor de companie, ruperea unei relații romantice și tulburarea psihologică) vorbește despre faptul că atașamentul și sprijinul social sunt semnificativ legate de evaluările procesului de doliu lipsit de drepturi (”disenfranchised grief”).
Ce se poate face la modul practic în zona profesională când cineva este îndoliat?
Articolul menționat mai sus prezintă idei prin raportare la etapele prin care cel îndoliat trece. Le transpun aici sub forma unor întrebări, pentru că întrebările sunt cele mai bune instrumente pentru a găsi soluții personalizate, care să funcționeze pentru noi și organizația noastră:
- Cum putem fi prezenți alături de cel care a pierdut pe cineva drag?!
În sensul de a transmite susținere și apreciere celui care tocmai a suferit o pierdere. Cu alte cuvinte, ce putem face pentru a-i transmite celui îndoliat că celor de la locul de muncă le pasă, că… organizației (în orice formă ar exista aceasta) îi pasă?!
- Ce trebuie să înțelegem cu privire la situația celui care trece prin doliu?
- Cum putem să gestionăm inconsecvența pe care pierderea cuiva drag o poate aduce în activitatea celui îndoliat atunci când aceasta/acesta revine la job?
Durerea poate destabiliza concentrarea, consecvența și impulsul de a acționa/acțiunea, adică exact lucrurile prin care este descris „talentul” la locul de muncă. Este important ca cei de la locul de muncă, managerii, cu precădere să înțeleagă aceasta.
- Avem deschidere spre potențialul de creștere pe care această experiență îl poate genera?!
O pierdere poate aduce o ”creștere post-traumatică”, însă aceasta nu înlocuiește tristețea, durerea sau nevoia de a le simți, dar întărește conștientizarea că ai supraviețuit unui eveniment extrem de dificil și că viața merită trăită.
Creșterea nu înseamnă uitare sau că lucrurile vor reveni la modul în care au fost anterior, ci implică înțelegerea de a trăi pe deplin cu pierderea.
Când se încheie doliul?
Din perspectiva legislației muncii, în 3 zile.
Din perspectiva religiei, într-un an.
Psihologia este cea care ne spune că doliul poate dura un an sau mai mulți, intensitatea relației cu persoana decedată fiind cea care poate determina durata. Însă, atunci când nu reușim să ne întoarcem la viață, este recomandat să ne adresăm celor care au instrumente potrivite să ne susțină pentru a reveni la viață.
Din perspectiva mea, pierderea este una permanentă și dorul nu dispare. Însă o vindecare există, în sensul integrării doliului. Când se întâmplă? Atunci când începi să te bucuri, când, de fapt, adaptarea la noua ta identitate creată în mod forțat se încheie.
Și eu, în urmă cu câteva zile, m-am suprins gândind la frumusețea acestei perioade și la faptul că ei sunt prezenți peste tot, în chiar natura care stă să înverzească… Am fost surprinsă de instalarea unui peisaj interior care vrea să fie în fluxul vieții din nou.
Însă cum dorul va reveni și lacrimile pot apare, tocmai pentru că pierderile când trec pragul lumii noastre interioare, rămân cu noi, nu uit de cuvintele lui Viktor Frankl. Sunt cuvinte care m-au ajutat și pe mine, așa cum i-au ajutat și pe mulți alții care l-au citit înaintea, în timpul sau după evenimente majore de viață, pentru că, printre altele, reușesc să dizolve rușinea – una dintre emoțiile care pot însoți acest proces:
„Dar nu era nevoie să-ți fie rușine de lacrimi, căci lacrimile mărturiseau că un om are cel mai mare curaj: curajul de a suferi.”
Cu gândul la o societate în care doliul, pierderea și moartea pot fi subiecte de discuție inclusiv în zona profesională, pentru că este nevoie – poate mai mult acum ca oricând – vă transmit același îndemn de a rămâne curioși în fața vremii și a vremurilor. Exterioare și interioare. Merită observare și atenție.
