Cultura 2022 (II.)

Sper că toate v-au mers bine în primele zile din 2022.

Cel puțin prin Ardeal, 2022 s-a arătat destul de primăvăratec și, poate, într-un fel, pus pe a combate alături de noi tirania facturilor la energie.

Însă, cum timpul este prețios, iată și cea de a doua recomandare de lectură pentru începutul lui 2022, despre care m-am gândit că merită să scriu câteva rânduri. După cum veți bine observa, aceasta nu este neapărat de la secțiunea coaching, ci mai degrabă de la secțiunea psihologie-psihoterapiei.

Astfel, recomandarea este reprezentată de cartea scrisă de Franz Ruppert, intitulată ”Cine sunt eu într-o societate traumatizată: cum ne determină viața dinamicile relației agresor-victimă și cum ne eliberăm de aceasta”.

Cartea a apărut în anul 2018, iar în România, a apărut în anul 2020, în traducere din limba germană de Radu Gabriel Pârvu, la editura Trei (București), în cadrul colecției Psihologie • Psihoterapie, coordonată de Simona Reghintovschi, având un număr de 240 de pagini. Am găsit-o în luna decembrie 2021, în Librăria Universității (Cluj-Napoca) și, de asemenea, am văzut că este disponibilă pe site-ul editurii Trei, cât și pe site-ul Cărturești, precum și în alte librării virtuale.

În materialul anterior spuneam că nu am citit recenzii despre cartea scrisă de Gabor Maté, intitulată ”Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns”. Însă, de această dată, lucrurile stau puțin diferit. De ce? Pentru că am citit următoarele 2 recenzii/articole care prezintă cartea lui Franz Ruppert: cea care aparține site-ului paginadepsihologie.ro (și pe care o puteți citi aici), respectiv cea de pe site-ul thriveglobal.ro (pe care o puteți citi aici). 

Ce m-a convins să o achiziționez? 

Cele pe care le-am citit despre carte, m-au ajutat evident în a lua decizia, cu atât mai mult cu cât includ extrase din aceasta. Însă, propria mea experiență și prima întâlnire cu lucrările lui Franz Ruppert, au cântărit la fel de mult. Aceasta se întâmpla în urmă cu ceva timp – să tot fie câțiva ani – când am parcurs o altă carte pe care acesta a semnat-o, intitulată: ”Trauma, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei”. Și această carte a apărut la editura Trei și are în centru teoria constelațiilor familiale, simptomele apărute după experiențele traumatizante și blocajele produse, faptul că suferința persoanei care a trecut printr-un eveniment dificil îi atinge și pe cei cu care aceasta se află în legături emoționale.

Atunci am aflat că Franz Ruppert (n. 1957) este profesor al Universității Catolice de Științe aplicate din München și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei, fiind și cel care a transformat metoda clasică de terapie a constelațiilor familiale, sistemice a lui Bert Hullinger. Această metodă pornește de la ideea că ceea ce s-a întâmplat în linia familiei noastre ne poate afecta modul în care gândim, simțim și ne comportăm în prezent.

Înainte de a trece la recomandarea efectivă, fac o paranteză – încerc să fie scurtă și rapidă:

Mi s-a întâmplat nu o dată, ci de mai multe ori pe parcursul ultimilor 2 ani (de când schimbările s-au impus cu necesitate în viața mea), ca unele aspecte la care am reflectat, să le regăsesc mai apoi, surprinse în unele lecturi. Mersul pe jos, întotdeauna, duce la dialoguri foarte interesante pe care am șansa să le port cu partenerul meu. În cadrul unuia dintre acestea – eram undeva prin cartier, înainte ca iarna să ajungă a se instala nu doar în calendare, ci și afară – când, i-am spus că am ajuns la un gând cu privire la una dintre deciziile mele luată în urmă cu mai bine de două decenii, la care am reflectat în mod repetat. Iar gândul era cam așa: nu poți nici măcar intui cine ești tu, nu poți face alegeri conștiente, autentice, care să te ducă către relații sănătoase și către acele domenii în care să îți poți folosi sănătos pentru tine și pentru ceilalți abilitățile și aptitudinile pe care natura ți le-a oferit, dacă nu te apleci asupra istoriei personale și nu o accepți, dacă nu te pui niciodată… cu tine… la masă și cu ce ai trăit și cauți să vezi unde în istoria ta s-ar putea să fie ceva suferință și, în urma ei, și născociri pe care mintea ta le-a pus acolo cu scopul ca ceea ce ai trăit să facă sens pentru tine ca să poți trăi. Abia când faci asta, abia când găsești unde adevărul a fost corupt cu cele mai bune intenții pentru a-ți facilita supraviețuirea, poți înțelege semnificația expresiei: ”The truth will set you free” (”Adevărul te va elibera”). De atunci, poți spune că ai șansa de fi tu însuți/însăți, de a fi în contact cu tine, de a alege. Până atunci, multe dintre așa-zisele tale alegeri este foarte posibil să fie profund corupte și inconștient luate mai mult din nevoia de a repara trecutul sau părți din el. Ceea ce este imposibil.

Ceea ce gândisem, nu mă viza doar pe mine, ci avea legătură și cu unele sesiuni de coaching, în care am fost martora unor întrebări retorice pe care persoana din fața mea și le adresa, cu privire la alegeri (personale/profesionale) și la cauza acestora; deși știau care le era chemarea, nu o urmau/urmaseră.

S-a întâmplat apoi, după acest moment – sau poate nu este deloc o întâmplare, pentru că, nu? cine caută, găsește – ca să găsesc acest gând pus în cuvinte din perspectiva traumei de Franz Ruppert în cartea pe care v-o recomand. Pentru mine a fost un moment fain când m-am regăsit cu gândurile în cele scrise de el și ceva din acele aspecte care mi-au impus momente de profundă reflecție s-a (mai) așezat. Cultura cura. 

Revenind, Vă recomand să citiți ”Cine sunt eu într-o societate traumatizată: cum ne determină viața dinamicile relației agresor-victimă și cum ne eliberăm de aceasta”, cel puțin pentru următoarele aspecte care mi-au plăcut:

1. Privind conținutul și ideile exprimate:

• Ideea necesității ca fiecare dintre noi, cât și împreună să lucrăm la propria sănătate psihică, pentru a nu ne mai traumatiza;
• Ideea că ”Cine sunt eu și ce vreau?” include și ”În ce comunitate de oameni aș dori să trăiesc? Ce mă leagă de semenii mei? Ce mă separă de ei? Există în realitate un ”noi” pentru care merită să-mi pun în joc energiile vitale?”
• Exemplele personale ale autorului – nu doar din calitate de profesor sau psihoterapeut, ci și de fiu și chiar de cetățean – care, la fel ca în cartea lui Gabor Maté, conectează în mod intim cititorul și autorul; unele dintre exemple sunt de-a dreptul emoționate, autorul făcând trimitere la experiențe dificile din propria sa copilărie, iar alte exemple, cum este situația în care refuză a mai face alte plasamente, întrucât are destui bani pentru nevoile sale, ne arată modul în care alege să nu mai participe la ”marea afacere a războiului” sau, cu alte cuvinte, să nu mai întrețină dinamica relației agresor-victimă dintr-un sistem economic concurențial (pag. 133), în care ar fi putut rămâne prins dacă nu ar fi început pe la 40 de ani să-și dea seama de propriile traume și să se trezească treptat din iluziile sale (pag. 59);
• Trimiterile la biografiile unor persoane cunoscute din istorie, muzică și chiar din politică, cum sunt: Adolf Hitler, Anders Behring Breivik (cel care a ucis 77 de tineri în 2011, în Novergia), Donald Trump, liderul trupei Linkin Park – Chester Bennington, care s-a sinucis în 2017 etc.;
• Trimiteri la cercetări asupra criminalității, referiri succinte la domeniul juridic și nu numai;
• Inventarierea atitudinilor tipice victimei unei traume, inventarierea simptomelor sociale negative care exprimă traumatizările la nivelul maselor (rata ridicată a avorturilor, presiunea concurențială la școală, cota ridicată a șomajului, lipsa larg răspândită a banilor la toate categoriile sociale, pensii mici, rata ridicată a afecțiunilor fizice cronicizate, rata ridicată a persoanelor ale căror tulburări psihice cronicizate nu sunt vindecate etc.);
• Bineînțeles, ultimele două capitole ale cărții, care propun căi de ieșire din dinamica relației agresor-victimă, deoarece copiii sănătoși psihic înseamnă societăți sănătoase psihic;
• Faptul că oferă atât o viziune a dinamicii relației agresor-victimă la nivel interpersonal, cât și o viziune amplă a acestei dinamici, la nivel de societate, în care putem fi/suntem prinși cu toții;

2. Privind forma, stilul:

• Expunerea cazurilor sau a exemplelor care îi susțin lucrarea, în mod distinct în cadrul textului, dispuse retras față de textul de bază, ceea ce face ușoară revenirea la acestea;
• Folosirea retorică a întrebărilor ceea ce dă impresia unui dialog cu cititorul, în care sunt incluse posibile întrebări pe care acesta i le-ar putea adresa autorului;
• Faptul că notele de subsol sunt puține, ceea ce face ca lucrarea să fie ușor de parcurs.

Iată și câteva fragmente din carte (sublinierile îmi aparțin):

”Identitatea reală      

Din punctul meu de vedere, formula corectă a identității este: eu = eu. Atunci pe ambele laturi ale semnului de egalitate se află realmente ceva identic. Ce înseamnă concret acest lucru? Identitatea unui om este suma tuturor experiențelor lui, pe care le-a făcut însă de la începutul vieții, modul în care el a reacționat la acestea și cum se raportează în continuare la ele. Acest concept de identitate are în vedere viața unui om de până în momentul respectiv și este deschis la evoluția lui ulterioară. Nimeni nu este fixat pentru totdeauna, bunăoară la un anumit ”diagnostic al bolii” (de exemplu, ”schizofrenie”). Fiecare om este un sistem deschis evoluției. Un om se edifică deci asupra identității sale atunci când acceptă ca adevăr al său tot ce a trăit deja și-și amintește la nevoie în mod conștient. (…) întâmplările trăite inconștient fac totuși parte din identitatea unui om. Ele există în mod real în corpul și în psihicul lui și acționează în continuare. Experiențele traumatice nu dispar singure din organismul nostru viu. (…) este important ca, din subconștientul nostru, să aducem la nivelul conștiinței tocmai fazele respective.” (pag. 43)

”(…) este o mare iluzie să credem că dispunem per se de un psihic sănătos. Cine vrea să aibă la dispoziție un psihic cât mai sănătos pentru propria-i viață, trebuie să aibă grijă de el cum trebuie. Psihicul este extrem de sensibil și ușor degradabil.” (pag. 51)

”Conform principiului rezonanței psihice, oamenii se atrag reciproc prin intermediul strategiilor lor de supraviețuire în condiții de traumă. Cine rămâne la părțile lui sănătoase, păstrează în schimb distanța față de oamenii care acționează în virtutea strategiilor lor de supraviețuire în condiții de traumă. Pe baza exemplului lui Adolf Hitler, putem recunoaște clar cum un om grav traumatizat, cu strategiile lui demente de supraviețuire în condiții de traumă, a tras cu el în prăpastia traumei sale psihice milioane de oameni și multe generații care i-au urmat continuă să sufere consecințele războaielor pe care el le-a pus la cale. (…) oamenii cu un psihic sănătos nu s-ar înșela atât de ușor și nu s-ar lăsa mințiți și atrași în lupte complet absurde lipsite de orice perspectivă. Propaganda rodește numai acolo unde cade pe terenul unui psihic traumatizat. De aceea, afirm că nu interesele de stare sau clasă socială sunt cele care îi divizează pe indivizii dintr-o societate, priviți global. (…) Un politician nu este din naștere un tiran posedat de putere. Bărbații nu sunt per se agresori violenți, iar femeile nu sunt iubitoare de la natură. Traumele psihice îi transformă pe oameni mai întâi în victime iar, pe urmă le perturbă într-atât psihicul încât ei devin agresori, fără să recunoască acest lucru.” (pag. 85-86)

”Potrivit experienței mele, multe profesii sunt strategii de supraviețuire în condiții de traumă – firește și profesia de psihoterapeut. Abia cel care a înțeles acest lucru poate începe să caute ceea ce constituie pentru el o activitate economică realmente judicioasă, care îi face bine lui însuși și are efecte benefice și asupra altora. Cine nu este în contact cu el însuși se pierde tot mai mult cu munca pe care o face.” (pag. 134)

”Contradicțiile din propria simțire, gândire și acțiune nu sunt recunoscute ca atare de către oamenii traumatizați, care trăiesc într-un clivaj agresor- victimă. Ceea ce se afirmă azi ca un adevăr incontestabil poate fi deja uitat mâine. O inteligență superioară la nivel de supraviețuire, care se pricepe să răzbată în orice situație de viață, este însoțită de pierderea orientării și a clarității mentale.” (pag. 159)

”(…) în colectivitățile de tip agresor-victimă trebuie să învățăm să perseverăm în acele tipuri de cupluri în care, în locul iubirii și al compasiunii, prevalează anxietatea și agresivitatea, iar casele mari și mașinile scumpe dau iluzia armoniei în familie. În loc să vorbim despre calitatea relațiilor noastre, preferăm să discutăm în cele mai mici detalii despre calitatea mâncării sau a obiectelor tehnice despre care credem că sunt neapărat vitale. (…) La școală copiii sunt dresați de la bun început pentru un comportament concurențial. Cine nu învață să se impună în fața altora poate rămâne de căruță de timpuriu, ca ”perdant” și ”neputincios”. Așadar, copiilor nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se cliveze interior. În exterior cei mai mulți îndură cuminți, în interior elevii se retrag și nu rețin nimic din ceea ce învață și nici despre persoanele care le educă astfel.” (pag. 179)

”Gnothi seauton (în greacă) – ”Cunoaște-te pe tine însuți!” – așa sună o inscripție mult citată de pe templul lui apollo din Delphi. Aude sapere (în latină) – ”îndrăznește să știi” – a fost motoul Iluminismului în Europa secolului al XVII-lea. Aș mai adăuga: Îndrăznește să fii pe de-a-ntregul tu însuți și să te desprinzi de toate identificările și atribuirile care-ți fac rău! Recunoaște că nu poate exista o autoritate superioară ție, care să decidă asupra vieții tale și să-ți poată spune ce este bine și corect pentru tine. Tu nu trebuie să-i ceri nimănui permisiunea pentru propria-ți viață. Este viața ta și numai tu o poți trăi. Doar tu singur poți descoperi ce înseamnă o viață bună pentru tine.” (pag. 223)

”Problemele fundamentale pe care le au oamenii sunt aceleași în toată lumea.” (pag. 232)

Am început acest material – deloc întâmplător – cu un citat din Luca, filmul pe care îl puteți urmări pe Netflix, în regia lui Horațiu Mălăele, scenariul fiind semnat de Adrian Lustig.

Așa cum spune vocea naratorului în Luca, oamenii se pot lega mult mai profund prin răni.

De ce?

Pentru că dinamicile relației agresor-victimă – pe care, printre altele, filmul le și ilustrează – continuă să existe în viețile noastre până avem puterea de a ne elibera.

Cum ne putem elibera?

Ieșind din biografia traumei și construindu-ne o relație sănătoasă cu noi înșine/însene și cu ceilalți.

Și cum putem face aceasta?

Franz Ruppert ne spune că, dacă vrem să ne înțelegem mai bine, trebuie să ne întoarcem de cele mai multe ori la începutul existenței noastre, cu deschidere în a ne cunoaște istoria, a o accepta.

La ce ne servește această reîntoarcere în propria istorie?

La recuperarea empatică a părților clivate și la integrarea lor în ansamblul propriei identității, pentru ca răspunsul sănătos la întrebarea ”Cine sunt eu?” să poată fi:

 Eu = Eu.

Până la recomandarea următoare, știi: Stay curiouS 🤓