Sentimentul de apartenență

Îmi propusesem să ies la o plimbare. Însă, vremea a hotărât că este mai bine să stau să scriu rândurile următoare.

Ploua la Cluj, așa că timpul este ideal și pentru a scrie.

După ce am terminat de citit ”Curajul de a fi vulnerabil” a lui Brené Brown, mi-am făcut câteva însemnări ca puncte importante pe care să le includ în unele materiale la care lucrez.

Dintre toate însemnările, una m-a ”urmărit” și am reflectat pe marginea ei de multiple ori la finalul acestei veri. Și aceasta se referă la sentimentul de apartenență.

Sigur, gândurile mele m-au făcut să revin la sentimentul de apartenență și din cauza contextului personal de anul trecut (dispariția tatei, schimbarea profesională etc.), totul amplificat de contextul mai mare al lumii în pandemie.

Însă, cu atât mai mult am zăbovit asupra acestui subiect cu cât, privind în trecutul îndepărtat, acest sentiment l-am văzut a fi unul dintre cele mai greu puse la încercare. Poate, cel mai mult, în România post-revoluționară în care trăiesc de pe la 11 ani.

Spune Brené Brown în cartea sa că sentimentul de apartenență este ”dorința înnăscută a oamenilor de a fi parte din ceva mai mare decât ei”, că ”(…) adaptarea nu-i totuna cu apartenența la grup”, iar ”(…) efortul de a te adapta se numără printre cele mai mari piedici în calea apartenenței. Să te adaptezi însemnă să evaluezi situația și să te schimbi în așa fel, încât să fii acceptat. Apartenența, pe de altă parte, nu ne cere să ne schimbăm – ne cere doar să fim noi înșine.”

Citisem în alte materiale despre nevoia de conectare și despre nevoia de apartenență a oamenilor, ca nevoi fundamentale (nevoia de apartenență se află pe a treia treaptă din cele cinci trepte ale Piramidei nevoilor umane, pe care psihologul american A. Maslow a dezvoltat-o în 1943).

Mai citisem despre cercetări interdisciplinare care arată că aceste nevoi sunt puternice și universale, că ele ne pot susține sau ne pot vătăma procesele cognitive (gândirea), tiparele emoționale (emoțiile), comportamentul, sănătatea și stare de bine. Și, nu în ultimul rând că, un slab sentiment de apartenență și sentimente de excludere pot declanșa comportamente autodistructive (procrastinare, letargie, depresie).

După ce am citit rândurile pe care le-am redat din cartea lui Brené Brown, mi-am pus retoric diverse întrebări:

Când și în ce contexte am avut în mod autentic sentimentul de apartenență la familia mea sau la mediul profesional? Îl am în prezent? În ce contexte?

Multe dintre răspunsuri (mai ales cele care vizau perioade trecute) au fost nesatisfăcătoare.

Cel mai probabil, nu sunt singura în această situație. Aproape fiecare om, cred eu, că s-a confruntat la un anumit moment cu sentimente de excludere sau chiar de îndepărtare de sine, ca urmare a adaptărilor pe care le-a făcut pentru a fi parte din ceva mai mare decât el, într-o cultură care nu pune în mod autentic accent pe sentimentul de apartenență.

Și cum, în coaching, evaluăm realitatea pentru ca apoi să trecem la a emite cât mai multe variante de soluții, dintre care cea potrivită va fi implementată, pe finalul analizei, m-am gândit:

OK… ce a fost, a fost. ”Călătoria” mea prin trecut a fost – (iar) ca în coaching – doar cu scopul de a mă motiva. Deci, ce pot facem pentru a îmbunătăți acest capitol, în ceea ce mă privește și în ceea ce îi privește și pe cei din jur?

O soluție, pe care vreau să v-o împărtășesc, este cea pe care o dă chiar Brené Brown în cartea sa:

Cultivarea sentimentului de apartenență. Cultivarea… pentru că nu poți da cuiva ceva ce nu ai.

Cum?

Prin practicarea empatiei și a compasiunii față de noi și față de cei din jur, pentru că ele inspiră sentimentul apartenenței.

Unde?

Atât în familie, cât și în societate, în mediul profesional sau ocupațional. Iar practicarea empatiei și compasiunii implică, de fapt, un proces continuu de (auto)educare, de (auto)cunoaștere făcut la nivel personal și interpersonal, cu deschidere și curiozitate.

Închei materialul cu un ultim citat din aceeași carte și aceeași autoare, citat pe care l-am ales în mod intenționat pentru final și care face trimitere la un alt sentiment la fel de important – cel al valorii personale, care merită și el atenția unui întreg material. Iată și citatul:

”Sentimentul valorii personale își are rădăcinile în iubire și în sentimentul apartenenței, iar una dintre cele mai bune modalități de a le arăta copiilor că-i iubim necondiționat este să ne asigurăm că știu că aparțin familiei noastre.”

Până data viitoare… Stay curiouS 🤓  And Authentic.

P.S. Oare mai este necesar să spun că vă recomand să citiți cartea?! Cred că nu 🤓