Scortisoara

Azi, mă opresc un pic și mă gândesc la bunica mea paternă. Azi, 08 iulie, ar fi avut 95 de ani. 

S-a oprit însă, într-o iarnă, înainte să ajungă să împlinească 74 de ani. 

Al doilea prenume pe care îl port – Florica – este o forma îndulcită a prenumelui ei: Floare, un nume ce ne leagă și care este în contradicție cu viețile noastre care nu au fost pentru niciuna vreo plimbare prin parc.

Într-un vechi album, am o poză din 1981 cu ea. 

Eu aveam aproape 3 ani și ea avea 57 de ani. Însă, anii ei par mult mai mulți.

Născută la mai puțin de 10 ani dupa primul război mondial, l-a prins pe cel de al doilea. Avea în timpul lui vreo 16 ani. Îmi aduc aminte cum ne povestea de plecarea regelui, venirea rușilor și cum pentru o vreme ea cu sora ei și părinții lor au ajuns prin Bărăgan. Cred că ne-a spus doar o parte din ce a trăit atunci. Însă, în locul cuvintelor nespuse de ea, au vorbit ochii ei. 

În cele din urmă, a ajuns înapoi în Ardeal. S-a căsătorit cu bunicul și au avut 2 băieți, pe tata și unchiul Vasile. S-au mutat de la țară la oraș și ea a muncit la fabrica de conserve. 

(Pe fundal, istoria nu stă pe loc și consemnează așa: 

• 1977 – regim comunist – Cluj-Napoca – psihologia se desfiinţează şi se interzice ca specializare în universităţile româneşti; profesia este desființată din nomenclatorul de meserii;
• 1990 – se redeschid catedrele de psihologie în universități.)

Când bunicul a murit – în toamna lui 1982 – doliul în care ea a intrat nu s-a mai oprit pentru tot restul vieții ei. Dispariția lui fulgerătoare a rupt în interiorul psihicului ei ceva ce nu a mai putut fi pus la loc decât din timp în timp. Suferința pierderii i s-a imprimat pe fața, i-a brăzdat fruntea și, arareori, i-a părăsit-o cât a trăit.

A avut perioade în care nu era bine psihic. Apoi, își revenea. Și tot așa. 

Doctori. Tratamente. Internări în spital. Comunism. Întuneric. Revoluție. Întuneric.

Îndurerată, însă purtând multă iubire în suflet a fost mereu în viețile noastre până… nu a mai fost. 

Nu întotdeauna am apreciat prezența ei. Și acesta pentru că, copil fiind, apoi (pre)adolescentă mi-a fost foarte greu să înțeleg de ce bunica mea nu era bine. Simțeam iubire pentru ea, însă simțeam și rușine că ea nu era bine. Nu vorbeam despre asta, cum nu vorbeam despre multe alte lucruri și evenimente din anii aceia. Subiectul “psihic” nu exista. Istoria ne spune că psihologia era în afara legii, așa că, pentru acele vremuri, psihiatria era singura “șansă”. (Nu este deloc de mirare că psihologul a fost și poate încă mai este confundat cu psihiatrul…)

Îmi doream nespus să fie bine. Deși nu vorbeam despre asta, în gândurile mele de copil căutam soluții și mă preocupa ce s-ar putea face. Ascultam discuțiile dintre mama și tata în perioadele în care ea nu era bine. Internarea pe termen scurt a fost soluția la care se apela. Tratamentele erau puternice. Se supunea și le lua. Dormea mult. Se liniștea și, apoi, începea o perioadă mai bună. Până la următoarea criză. 

I-a fost greu. Copil fiind, simțeam și vedeam asta. Cred că dorința cea mai mare pe care am avut-o în copilărie era să fie liniște și să fie bine cei mari. Și nu erau. Nici multe șanse să fie nu au primit.

În acei ani, psihicul era tratat similar modului în care dentistul îți lucra vreo problemă dentară: cu dalta. Până omul nu era rupt în două, până nu dădea semne clare că nu mai este bine, durerea nu exista. Și atunci, abia atunci, la psihiatru, la care nu era de dorit să se ajungă.

Printre toate acestea, uitându-mă înapoi, la anii copilăriei și adolescenței mele și la viețile noastre, văd și perioade de liniște, momente de bucurie. 

O vreme pur și simplu nu le-am văzut, le-am uitat. Munca emoțională, munca asta invizibilă, deloc ușoară, munca printre emoții și gânduri de tip vechi, rămase în urma unor evenimente trecute, dificile, munca asta merită făcută. Sau în cazul meu, a meritat. Bunica nu a avut parte de așa ceva și simt că o parte din mine face asta și pentru ea și pentru mama. De o vreme bună, văd cum din pământul răvășit al evenimentelor, emoțiilor și gândurilor vechi, încolțesc, precum plantele noi, lucruri care mă surprind. În lipsa acestei munci, poți crede că viața a fost sau este furie, luptă și durere. 

Însă, printre toate palmele pe care viața le mai împarte, au existat și există și bucurii. 

Dacă închid ochii și mă gândesc la bucuriile mele cu bunica cea iubitoare, dar atât de îndurerată, o văd… îngrijind codițe împletite, gătind griș cu lapte și scorțișoară (foarte puțină, ca să ajungă pentru că nu găsim ușor!), pregătind buchețele de zambile, lăcrimioare și crini care parfumau coridorul casei, frământând aluat pentru plăcinte și tăieței, pregătind biscuiți cu magiun, croșetând și cosând muuuuuuult (ceea ce cred că a ajutat-o foarte mult în lupta cu depresia), pregătind dulcețuri, compoturi. Simt și acum în nări mirosul plăcut al dulapului în care își păstra hainele. Apoi, mai este și grija ei ca fetele să mănânce și să fie pregătite pentru grădiniță sau școală, drumul către grădiniță și înapoi, în care mână ei caldă ține cât mai poate ea de ocrotitor o mână micuță, serbările pentru care poeziile erau repetate seara, drumul la piața de alimente și la cimitir, unde ducea flori și aprindea lumânări pentru bunicul. Mai erau și zilele în care poștașul aducea pensia, pentru că, uite, înainte să existe alocația de la stat, a existat alocația de la bunica. Ochelarii bunicii… O aventură cu o plecare la băi, unde nu am mai ajuns pentru că i s-au furat actele…

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost viața ei, dacă ar fi avut șansa de a nu trece printr-un război, prin dezrădăcinări forțate, dacă ar fi avut acces la resurse și educație pentru sănătate mintală, măsuri de prevenție, terapie, tratament din timp… Însă nu a fost să fie așa. 

Povestea ei de viață, din care se desprinde dincolo de boală și în ciuda ei, îngrijirea și iubirea pe care ni le-a oferit mie și surorilor mele, mi-a servit ca lecție, pavăză și sursă de motivație în a acționa, a schimba și a vindeca ce încă pot. 

Sănătatea mintală este importantă și oricare dintre noi poate fi afectat. Invizibil și de neatins cu a noastră mâna, psihicul, deși extrem de important, este tratat și îl tratăm de multe ori cu lejeritate și chiar cu neglijență. Merită să avem grijă de el, pentru că atunci când sănătatea lui este afectată, viața noastră și a celor dragi este afectată. De asemenea, atunci când cei dragi nouă trec prin situații dificile care le pot pune în pericol sănătatea mintală, bunăstarea, să nu uităm cât de valoroși sunt și să-i sprijinim.

Dacă ar fi să iei ceva din rândurile acestea pe care le-am scris de ziua bunicii, ia povestea ei, o poveste pe care, probabil, în forme diferite au trăit-o multe alte femei, o poveste în care a dăruit iubire și îngrijire în ciuda unei boli care, într-un alt loc sau timp, poate fi cel puțin ameliorată, dacă nu tratată, o poveste care poate nu se va mai repeta.

Nu uita să ai grijă de sănătatea ta mintală. Azi avem acces la resurse, la educație și la multe posibilități prin care putem să avem grijă de noi, de sănătatea noastră.

Și azi, avem și suficient de multă scorțișoară pentru a ne condimenta viața după propriul gust. Cred că bunicii i-ar fi plăcut să știe asta.